21 apr. 2011

Primul capitol din Jurnalele Vampirilor 6-Suflete-Umbră

1

Dragă Jurnalule, şopti Elena, cât de frustrant poate fi totul! Te-am lăsat în portbagajul Jaguarului şi acum e ora două dimineaţa. Îşi împunse cămaşa de noapte cu degetul, de parcă ar fi făcut o bifă acolo. Apoi şopti şi mai încet, rezemându-şi fruntea de fereastră: Şi mi-e frică să mă duc afară… în întuneric… şi să te iau. Mi-e frică!
Mai împunse o dată cu degetul şi apoi, simţind cum lacrimile îi alunecă pe obraji, îşi deschise fără tragere de inimă mobilul pe înregistrare. Era o irosire prostească a bateriilor, dar nu putea să n-o facă. Avea nevoie de asta.
─ Aşadar, iată-mă, spuse ea încet, aşezată în capul oaselor în maşină.  Asta trebuie să fie nota mea în jurnal pentru ziua de azi.  Apropo, noi am stabilit o regulă în această călătorie:  eu dorm pe bancheta din spate a Jaguarului, iar pentru Matt şi Damon e Marele Necunoscut de Afară. Acum e atât de întuneric acolo, că nu-l văd pe Matt nicăieri… Dar am început să-mi pierd minţile… plâng şi mă simt pierdută… şi atât de singură fără Stefan… Trebuie să scăpăm de Jaguar ─ e prea mare, prea roşu, prea bătător la ochi şi prea de neuitat când noi încercăm să nu îşi amintească nimeni de noi când ne îndreptăm către locul de unde putem să-l eliberăm pe Stefan.  După ce-o să vindem maşina, pandantivul cu lapislazuli şi diamante pe care mi l-a dăruit Stefan cu o zi înainte să dispară o să fie cel mai preţios lucru care mi-a rămas. Cu o zi înainte… ca Stefan să fie păcălit şi convins să plece, crezând că ar putea deveni o fiinţă omenească obişnuită. Iar acum… Cum să nu mă gândesc la ceea ce Ei i-ar putea face chiar în clipa asta ─ oricine ar fi aceşti „Ei”? Probabil kitsune-le, acele spirite-vulpi malefice din închisoarea numită Shi no Shi.
Urmă o pauză, în care Elena îşi şterse nasul cu mâneca de la cămaşa de noapte.
Cum am reuşit să mă bag în situaţia asta?
Clătină din cap şi lovi cu pumnul încleştat în spătarul scaunului.
─ Poate că dacă îmi dau seama de asta, aş reuşi să născocesc Planul A. Întotdeauna am un plan A. Iar prietenele mele au întotdeauna un Plan B şi un Plan C ca să mă ajute. Elena clipi repede din ochi, gândindu-se la Bonnie şi Meredith.  Dar acum mă tem că n-o să le mai văd niciodată. Şi mi-e frică pentru tot oraşul Fell’s Church.
Pentru o clipă, rămase nemişcată, cu pumnul încleştat pe genunchi. În adâncul ei, o voce mititică spunea: „Aşa că termină cu văicăreala, Elena, şi gândeşte. Gândeşte. Ia-o cu începutul.”
Începutul? Care era începutul? Stefan?
Nu, ea locuise în Fell’s Church cu mult timp înainte să vină aici Stefan.
Încet, aproape ca şi cum ar fi vorbit în vis, spuse în mobilul ei:
─ În primul rând: cine sunt eu? Sunt Elena Gilbert, de optsprezece ani. Apoi continuă, şi mai încet: Eu… nu cred că e o înfumurare să spun că sunt frumoasă. Dacă n-aş şti că sunt, ar trebui să nu mă fi uitat niciodată în oglindă sau să nu fi auzit nici un compliment. Nu e ceva de care ar trebui să fiu mândră ─ e doar ceva pe care l-am primit de la mama şi tata. Cum arăt? Am păr blond care îmi cade oarecum vălurit pe umeri şi ochi albaştri despre care unii oameni spun că sunt la fel ca nişte lapislazuli: albastru-închis stropiţi cu auriu. Elena scoase un hohot de râs înăbuşit. Poate că de-asta mă plac vampirii.
Apoi buzele ei se strânseră şi, privind lung în întunericul din jurul ei, vorbi pe un ton serios.
─ O mulţime de băieţi m-au numit cea mai frumoasă fată din oraş. Iar eu m-am amuzat cu ei. I-am folosit doar ─ pentru a câştiga popularitate, pentru distracţie. Sunt sinceră, da? I-am considerat nişte jucării, sau trofee.  Făcu o pauză, apoi continuă: Dar lipsea ceva. Ceva ce am ştiut toată viaţa că avea să vină ─ dar nu ştiam exact ce. Aveam mereu senzaţia că sunt în căutarea a ceva ce nu puteam găsi niciodată cu băieţii.  Nimic din toate intrigile sau joaca mea cu ei nu-mi atingea… profunzimile sufletului… până când a apărut un băiat foarte special. Elena se opri, înghiţi nodul care i se pusese în gât şi repetă: Un băiat foarte special. Numele lui era Stefan. Şi el s-a dovedit a nu fi cine părea, un băiat în ultimul an de liceu, obişnuit ─ dar absolut superb, cu păr negru ciufulit şi ochi verzi ca smaraldele. Stefan Salvatore s-a dovedit a fi un vampir. Un vampir adevărat. Elena trebui să se oprească pentru a trage de câteva ori, înăbuşit, aer în piept înainte de a putea rosti următoarele cuvinte: La fel ca şi superbul lui frate mai mare, Damon.
Îşi muşcă buzele şi tăcu. Păru să treacă mult timp înainte să adauge:
─ Oare l-aş fi iubit pe Stefan dacă aş fi ştiut de la bun început că e vampir? Da! Da! Da! M-aş fi îndrăgostit de el oricum! Dar asta a schimbat lucrurile… şi m-a schimbat şi pe mine.
Degetul Elenei desenă uşor un model pe cămaşa ei de noapte.
─ Vezi tu, vampirii îşi arată dragostea schimbând între ei sânge. Problema era… că am schimbat sânge şi cu Damon. Nu chiar de bunăvoie, ci pentru că mă urmărea întruna, zi şi noapte.
Oftă.
─ Ceea ce spune Damon e că vrea să mă transforme în vampir şi Prinţesa lui a Întunericului. Asta se traduce cu: mă vrea cu totul pentru el. Dar eu nu m-aş încrede în Damon decât dacă şi-ar da cuvântul. Ăsta e un capriciu al lui, nu-şi calcă niciodată cuvântul.
Un zâmbet ciudat se aşternu pe buzele Elenei, dar acum ea vorbea calm, fluent, aproape uitând de telefon.
─ O fată încurcată cu doi vampiri… ei, asta duce inevitabil la probleme, nu-i aşa? Prin urmare, poate că merit ce-am căpătat. Am murit. Nu doar „murit” ca atunci când ţi se opreşte inima şi ei te resuscitează şi tu îţi revii şi povesteşti cum erai cât pe ce să ajungi în Lumină. Eu am fost în Lumină. Am murit. Şi când m-am întors… ce surpriză! Eram vampir! Damon a fost… bun cu mine, cred eu, când m-am trezit prima oară vampir. Poate că ăsta e şi motivul pentru care încă mai am… sentimente pentru el. Nu a profitat de mine atunci când putea foarte uşor s-o facă… Dar în viaţa mea de vampir am avut timp să fac doar câteva lucruri. Am avut timp să-mi amintesc de Stefan şi să-l iubesc mai mult ca oricând ─ căci atunci ştiam ce greu era totul pentru el. Am ajuns să-mi ascult propria mea slujbă de înmormântare. Ha! Toată lumea ar trebui să aibă şansa asta. Am aflat că trebuie să port întotdeauna, întotdeauna lapislazuli ca să nu devin un vampir prăjit. Am ajuns să spun la revedere surioarei mele de patru ani, Margaret, şi să le văd pe Bonnie şi Meredith….
Lacrimile continuau să alunece, nebăgate în seamă, pe obrajii Elenei. Dar ea vorbea calm.
─ Şi apoi… am murit din nou. Am murit aşa cum moare un vampir când nu are un lapislazuli în lumina soarelui. Nu m-am prefăcut în pulbere; nu aveam decât şaptesprezece ani. Dar soarele mi-a făcut rău. Plecarea mea a fost aproape… în pace. Atunci l-am făcut pe Stefan să-mi promită că o să aibă mereu grijă de Damon. Şi cred că Damon a jurat, în mintea lui, să aibă grijă de Stefan. Şi aşa am murit, Stefan ţinându-mă în braţe şi Damon stând lângă mine în timp ce pur şi simplu m-am stins, ca şi cum m-aş fi cufundat în somn. După aceea, am avut vise de care nu-mi amintesc, şi apoi, dintr-odată, într-o zi, toată lumea a fost surprinsă pentru că eu le vorbeam prin Bonnie, care e un medium foarte bun, biata de ea. Cred că primisem sarcina de a fi spiritul păzitor al oraşului. Fell’s Church era în primejdie. Trebuiau să lupte împotriva pericolului şi, într-un fel, când erau siguri că pierduseră bătălia, am fost aruncată înapoi în lumea celor vii pentru a ajuta. Şi… ei bine, când războiul a fost câştigat, am rămas cu aceste puteri ciudate pe care nu le înţeleg. Dar acolo era şi Stefan! Eram din nou împreună!
Elena se cuprinse cu braţele strâns şi rămase aşa, ca şi cum l-ar fi înlănţuit pe Stefan, închipuindu-şi braţele lui calde înfăşurând-o. Ochii i se închiseră, respiraţia i se domoli.
─ Cât despre puterile mele, să vedem. E telepatia, care funcţionează dacă cealaltă persoană e şi ea telepatică… aşa cum sunt toţi vampirii, dar în mod diferit, asta dacă în momentul respectiv nu schimbă sânge cu tine. Şi pe urmă sunt Aripile mele. Da, e adevărat ─ am Aripi! Iar Aripile au puteri incredibile ─ singura problemă e că nu am nici cea mai mică idee cum să le folosesc. E una pe care o simt uneori, ca de pildă chiar acum, când încearcă să iasă din mine, încearcă să le dea formă buzelor mele pentru a o numi, încearcă să-mi aşeze trupul în poziţia potrivită. Sunt Aripile Protecţiei, şi asta sună ca ceva de care am avea nevoie în această călătorie. Dar nici măcar nu-mi pot aduce aminte cum am făcut vechile Aripi să funcţioneze ─ cu atât mai puţin să-mi imaginez cum să le folosesc pe astea noi. Rostesc cuvintele întruna, până când încep să mă simt ca o tembelă ─ dar nu se întâmplă nimic… Aşadar, sunt din nou o fiinţă omenească ─ la fel de omenească precum Bonnie. Şi, oh, Doamne, măcar dacă aş putea să le văd pe ea şi Meredith acum! Dar îmi repet întruna că mă apropii de Stefan cu fiecare minut. Asta, dacă ţinem seama de felul în care Damon ne duce încolo şi-ncoace şi ne plimbă în toate părţile pentru ca cel sau cei care ar putea să ne găsească să ne piardă urma. De ce-ar vrea cineva să ne găsească? Ei bine, vezi tu, când m-am întors din Viaţa de Apoi, a fost o explozie uriaşă de Putere pe care a văzut-o oricine din lumea asta care poate vedea Puterea… Ei, cum să explic eu Puterea? E ceva ce are toată lumea, dar pe care oamenii ─ cu excepţia mediumurilor adevărate, cum e Bonnie ─ nici măcar nu-l recunosc. Vampirii în mod clar au Putere, şi o folosesc pentru a-i Influenţa pe oameni să îi placă, sau să creadă că lucrurile sunt altfel decât în realitate ─ aşa cum Stefan le-a Influenţat pe secretarele de la liceu să creadă că actele lui sunt în regulă atunci când s-a „transferat” la liceul „Robert E. Lee”. Sau se folosesc de Putere pentru a spulbera alţi vampiri sau creaturi ale întunericului ─ sau oameni... Dar vorbeam de explozia de Putere atunci când eu am căzut din cer. A fost atât de mare, încât a atras atenţia a două creaturi oribile din cealaltă parte a lumii. Şi apoi ele s-au hotărât să vină să vadă ce produsese explozia, şi dacă exista vreo modalitate în care o puteau folosi pentru ele. Nu glumesc atunci când spun că erau din cealaltă parte a lumii. Erau kitsune, spirite-vulpi malefice din Japonia. Sunt asemănătoare cu vârcolacii noştri ─ dar mult mai puternice. Atât de puternice, încât folosesc malachi, care sunt de fapt plante, dar arată ca nişte insecte care pot fi la fel de mici cât o gămălie de ac, sau suficient de mari ca să-ţi înghită braţul. Iar malachii ţi se prind de nervi şi se răspândesc pe tot sistemul nervos şi în cele din urmă pun stăpânire pe tine dinăuntru.
Acum, Elena tremura şi vocea ei de-abia se mai auzea.
─ Asta i s-a întâmplat lui Damon. Un malach minuscul a pătruns în trupul lui şi a pus stăpânire pe el dinăuntru, şi el a devenit marioneta lui Shinichi. Am uitat să spun, cele două kitsune se numesc Shinichi şi Misao. Misao e fata. Amândoi au părul negru cu vârfurile stacojii, dar al lui Misao e mai lung. Şi se presupune că sunt frate şi soră ─ dar cu siguranţă nu se poartă ca şi cum ar fi fraţi… Şi în momentul în care Damon a fost posedat pe deplin, Shinichi l-a silit să facă nişte lucruri îngrozitoare. L-a silit să ne tortureze pe Matt şi pe mine, şi chiar şi acum ştiu că Matt tot mai vrea uneori să-l omoare pe Damon pentru asta. Dar dacă el ar fi văzut ce-am văzut eu ─ un întreg al doilea trup alb, subţire şi ud, pe care l-am tras cu unghiile afară din Damon, unde fusese lipit de şira spinării, în vreme ce Damon îşi pierdea în cele din urmă cunoştinţa de durere ─ atunci Matt ar înţelege mai bine. Eu nu pot să-l învinuiesc pe Damon pentru ce l-a silit Shinichi să facă. Nu pot. Damon era…. nici nu-ţi poţi imagina cât de diferit. Era distrus. Plângea. Era… Oricum, nu cred că o să-l mai văd vreodată aşa. Dar dacă îmi voi recăpăta vreodată puterile Aripilor mele, Shinichi o s-o încurce. Vezi tu, cred că asta a fost greşeala noastră data trecută. În cele din urmă, am reuşit să-i învingem pe Shinichi şi Misao ─ şi nu i-am omorât. Am avut prea multe scrupule sau am fost prea blânzi, ori ceva de genul ăsta. Asta a fost o mare greşeală. Pentru că Damon nu a fost singurul care a fost posedat de malachii lui Shinichi. Au fost şi câteva fete, de paisprezece şi cincisprezece ani, şi chiar şi mai mici. Şi nişte băieţi. Care s-au purtat… ca nişte nebuni. Făcându-şi rău şi făcând rău familiilor lor. Noi am aflat cât era de grav abia după ce deja făcuserăm o înţelegere cu Shinichi. Poate că am fost prea amorali făcând o înţelegere cu diavolul. Dar ei îl răpiseră pe Stefan ─ iar Damon, care era deja posedat de ei, îi ajutase. Odată ce Damon a redevenit el însuşi, tot ce voia era ca Shinichi şi Misao să ne spună unde era Stefan, iar apoi să plece pentru totdeauna din Fell’s Church. În schimbul acestor lucruri, Damon l-a lăsat pe Shinichi să pătrundă în mintea lui. Dacă vampirii sunt obsedaţi de Putere, spiritele-vulpi sunt obsedate de amintiri. Iar Shinichi voia amintirile lui Damon din ultimele zile ─ timpul în care Damon era posedat şi ne chinuia pe noi… şi timpul în care Aripile mele l-au făcut pe Damon să-şi dea seama ce făcuse. Damon însuşi nu cred că-şi dorea amintirile astea ─ nici ceea ce făcuse, şi nici cum se schimbase atunci când trebuise să se confrunte cu ceea ce făcuse. Aşa că l-a lăsat pe Shinichi să-i ia amintirile, primind în schimb ─ pus de Shinichi în mintea lui ─ locul exact unde se afla Stefan… Problema e că noi l-am crezut pe Shinichi pe cuvânt că o să plece atunci ─ când de fapt cuvântul lui Shinichi nu are nici o valoare. Mai mult, de atunci el se foloseşte de canalul telepatic pe care l-a deschis între mintea lui şi în cea a lui Damon ca să ia tot mai multe din amintirile lui Damon fără ca Damon să ştie măcar. S-a întâmplat chiar aseară, când am fost traşi pe dreapta de un poliţist care voia să ştie ce făceau la ora aceea târzie din noapte trei adolescenţi într-o maşină foarte scumpă. Damon l-a Influenţat să plece. Dar numai câteva ore mai târziu, Damon uitase cu totul de existenţa poliţistului… Asta îl sperie pe Damon. Şi tot ce-l sperie pe Damon ─ deşi n-o s-o recunoască niciodată ─ mă îngrozeşte de moarte. Desigur, ai putea întreba ce făceau de fapt trei adolescenţi în mijlocul necunoscutului, în Union County, Tennessee, conform ultimului indicator pe care l-am văzut? Ne îndreptam către o Poartă a Dimensiunii Întunecate… unde Shinichi şi Misao l-au lăsat pe Stefan în închisoarea numită Shi no Shi. Shinichi doar a introdus această informaţie în mintea lui Damon, şi nu pot să scot de la Damon prea multe despre locul ăsta. Dar Stefan este acolo şi într-un fel sau altul o să ajung la el, chiar dacă asta o să mă omoare… Chiar dacă va trebui să învăţ cum să ucid… Nu mai sunt fetiţa dulce de odinioară, din Virginia.
Elena se opri şi îşi trase răsuflarea. Apoi, ghemuindu-se şi cuprinzându-se cu braţele, continuă:
─ Şi de ce este Matt cu noi? Ei bine, din cauza lui Caroline Forbes, prietena mea din grădiniţă. Anul trecut… Când Stefan a venit în Fell’s Church, amândouă l-am vrut. Dar Stefan nu a ales-o pe Caroline. Şi pe urmă ea s-a transformat în cel mai mare duşman al meu. Caroline a fost şi fericita câştigătoare a primei vizite a lui Shinichi la o fată din Fell’s Church. Dar să fiu mai clară: Caroline a fost o vreme prietena lui Tyler Smallwood, înainte să fie victima lui. Mă întreb cât timp au fost împreună şi pe unde e acum Tyler. Tot ce ştiu e că în final Caroline s-a agăţat de Shinichi pentru că avea „nevoie de un soţ”. Aşa s-a exprimat. Prin urmare, bănuiesc ─ mă rog, ceea ce bănuieşte şi Damon. Că ea o să… aibă pui. Ştii, nişte pui de vârcolac. Pentru că Tyler e vârcolac… Damon spune că dacă porţi în tine un bebeluş de vârcolac te transformi în vârcolac chiar mai repede decât dacă ai fi muşcat, şi că la un moment dat în cursul sarcinii capeţi puterea de a fi cu totul lup sau cu totul om, dar înainte de acel moment eşti doar un amestec nefericit. Ce e trist e că Shinichi nici nu s-a mai uitat la Caroline după ce ea a mărturisit totul. Dar înainte de asta, Caroline fusese suficient de disperată cât să-l acuze pe Matt de… viol… la o întâlnire care s-a terminat urât. Probabil că ştia ceva despre ceea ce făcea Shinichi, pentru că a susţinut că „întâlnirea” ei cu Matt a fost în acelaşi timp în care unul dintre malachii care înghiţeau braţe îl ataca, lăsându-i pe braţ urme care semănau cu cele lăsate de unghiile unei fete. Asta a pus poliţia pe urmele lui Matt. Aşa că de fapt eu l-am silit să vină cu noi. Tatăl lui Caroline este una dintre cele mai importante persoane din Fell’s Church ─ şi e prieten bun cu procurorul districtual din Ridgemont şi cu conducătorul unuia din cluburile alea pentru bărbaţi unde au strângeri de mână şi înţelegeri secrete şi alte chestii care te fac, ştii tu, „stâlp al comunităţii”. Dacă  nu l-aş fi convins pe Matt să fugă în loc să rămână în oraş şi să răspundă acuzaţiilor lui Caroline, familia Forbes l-ar fi linşat. Şi simt în adâncul meu o furie arzătoare ─ nu doar furie şi durere pentru Matt, dar şi furie şi sentimentul că Caroline a dezamăgit  toate fetele din lume. Pentru că cele mai multe dintre fete nu sunt mincinoase patologice şi n-ar născoci aşa ceva despre un băiat. Caroline a făcut de ruşine toate fetele prin faptele ei.
Pentru o clipă se lăsă tăcerea. Elena îşi privi mâinile, apoi continuă:
─ Uneori, când mă înfurii pe Caroline, ceştile se mişcă sau creioanele se rostogolesc de pe masă.  Damon zice că  toate astea sunt produse de aura mea, de forţa mea vitală, şi că de când m-am întors din Viaţa de Apoi totul e diferit.  În primul rând, oricine îmi bea sângele devine incredibil de puternic… Stefan era suficient de puternic, încât demonii-vulpe n-ar fi putut niciodată să-l prindă în capcana lor dacă Damon nu l-ar fi păcălit de la bun început. Ei au putut să-i facă rău numai când a fost slăbit şi înconjurat de fier. Fierul nu face deloc bine creaturilor întunericului, plus că vampirii au nevoie să se hrănească cel puţin o dată pe zi, altfel îşi pierd puterea, şi pot să pun pariu… nu, sunt absolut sigură că au folosit asta împotriva lui. De aceea, nici nu vreau să mă gândesc în ce stare o fi în clipa asta Stefan. Dar n-am voie să devin prea înspăimântată sau prea furioasă, ca să nu-mi pierd controlul asupra aurei mele. Damon mi-a arătat cum să-mi păstrez cea mai mare parte din aură în interior, ca orice fată umană normală. Aura mea e tot auriu pal şi drăguţă, dar nu mai străluceşte ca un far pentru alte creaturi precum vampirii. Pentru că mai există un lucru pe care îl poate face sângele meu ─ poate chiar doar aura mea. Poate să… ei bine, pot să spun orice vreau aici, nu? Acum, aura mea poate face vampirii să mă dorească… aşa cum o fac tipii umani. Nu doar să mă muşte, pricepi? Ci să mă sărute şi tot restul. Aşa că, normal, vin după mine dacă o percep. E ca şi cum lumea ar fi plină de albine şi eu sunt singura floare. Aşa că trebuie să exersez să-mi ţin ascunsă aura. Dacă se vede doar puţin, atunci pot să par o fiinţă omenească obişnuită, nu cineva care a murit şi apoi s-a întors de pe tărâmul celălalt. Dar e greu să ţin mereu minte să o ascund ─ şi doare foarte tare dacă o trag brusc înăuntru dacă am uitat! Şi atunci simt ─ asta e absolut personal, da?  Să ştii că te blestem, Damon, dacă asculţi asta. Dar atunci simt că vreau ca Stefan să mă muşte. Îmi micşorează tensiunea, şi asta e bine. Muşcătura unui vampir doare doar dacă te împotriveşti, sau dacă vampirul vrea să fie dureroasă. Altfel, poate să fie chiar plăcută ─ şi apoi pătrunzi în mintea vampirului care a făcut-o şi… oh, mi-e atât de dor de Stefan!
Acum, tot trupul Elenei tremura. Oricât ar fi vrut ea să-şi ţină în frâu imaginaţia, nu putea să nu se gândească întruna la lucrurile pe care i le-ar putea face lui Stefan gardienii lui. Cu inima strânsă, luă din nou în mână telefonul, lăsând lacrimile să cadă pe el.
Nu pot să-mi îngădui să mă gândesc la ce i-ar putea face, pentru că atunci chiar mi-aş pierde minţile. Aş deveni o persoană nebună, tremurând din toate încheieturile şi total inutilă, care nu vrea decât să ţipe şi să ţipe şi să nu se mai oprească niciodată. Trebuie să lupt în fiecare secundă să nu mă gândesc la asta. Pentru că numai o Elenă calmă, detaşată, care are un Plan A şi un Plan B şi un Plan C o să poată să-l ajute. Când o să fie în siguranţă în braţele mele, atunci o să-mi îngădui să tremur şi să plâng ─ şi să şi ţip.
Elena se opri, pe jumătate râzând, cu capul rezemat de tetiera scaunului. Vocea ei era răguşită de cât vorbise.
─ Acum sunt obosită. Dar cel puţin am un Plan A. Trebuie să capăt mai multe informaţii de la Damon despre locul spre care ne îndreptăm, Dimensiunea Întunecată, şi orice ştie despre cele două indicii pe care mi le-a dat Misao privind cheia care deschide celula lui Stefan. Cred…. cred că n-am pomenit nimic de asta. Cheia, cheia-vulpe de care avem nevoie ca să-l scoatem pe Stefan din celula lui, este ruptă în două bucăţi care sunt ascunse în două locuri diferite. Şi când Misao mă lua peste picior pentru că nu ştiam nimic despre acele locuri, mi-a dat indicii clare despre ele. Nici prin cap nu-i trecea că eu chiar o să intru în Dimensiunea Întunecată; pur şi simplu făcea pe grozava. Dar eu mi-aduc bine aminte de indicii, şi astea erau: Prima jumătate este „în instrumentul privighetorii de argint”. Iar cea de-a doua jumătate este „îngropată în sala de bal a lui Bloddeuwedd”. Trebuie să văd dacă Damon are vreo idee despre ce e vorba. Pentru că se pare că odată ce pătrundem în Dimensiunea Întunecată, va trebui să intrăm în casele unor oameni şi chiar în alte locuri. Ca să cauţi într-o sală de bal, cel mai bine e să faci în aşa fel încât să fii invitat la balul ăla, nu? Asta pare să fie mai uşor de spus decât de înfăptuit, dar, indiferent ce va trebui să fac, o s-o fac. Asta e şi gata.
Elena îşi înălţă hotărâtă capul şi rămase nemişcată, apoi spuse în şoaptă:
─ Poţi să crezi? Mă uit acum în sus şi văd cea mai palidă geană de lumină la orizont: verde-deschis şi portocaliu lăptos şi un acvamarin abia zărit. Am vorbit toată noaptea. E atâta linişte în jur! Chiar acum soarele a furişat o privi… Ce naiba a fost asta? Ceva s-a lovit cu un BANG de capota Jaguarului. Tare, foarte tare.
Elena închise mobilul. Era speriată, dar un asemenea zgomot…. Şi acum, nişte râcâieli pe acoperiş…
Trebuia să iasă cât mai repede din maşină.
Acesta a fost primul capitol din Suflete-Umbră.Sper că v-a plăcut.

Reacții:

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fiecare gând e important pentru mine! =)